„Simtea ca tristetea aia a lui poate fi, pana la urma, o mare bucurie. Dar cum sa faci sa transformi o mare tristete intr-o si mai mare bucurie? Citea cartile, se uita in stele, ii intreba pe vraci, dar tot nu putea afla: Cum sa faci din laie balaie? Dar intr-o zi – vezi ca mai vin si zile dintr-astea –, tristetea se lepada de el. Ca mielul cand creste mai mare si incepe sa pasca si se departeaza de oaie. Desigur, mielul, nu tristetea. A fost ziua cand Spiridon s-a indragostit.“

Viorel Mirea e in ipostaza unui povestitor despre domnul oarecare cu un caine oarecare. Si Domnul, si cainele viseaza aceleasi lucruri primitiv-instinctuale, fiind urmati in arta cuvantului de o cireada melomana. Si se mai aud si se intrevad mituri dislocate din esenta lor conventionala intr-o cromatica incantatoare, izvodite stralucitor din noroi si din baltoace. Satul se duce pe indelete, intr-o dulce adormire. Domnul cu cainele sub brat nu e domn. Viorel Mirea ne-a amagit. E strafulgerat de arhetipurile din veacuri trecute. Autorul prozei voit absconse il provoaca pe bietul cititor si-l pune cu sadism la o chinuita incercare: sa gaseasca o noima cuvintelor dantuitoare, imbinand argoticele cu neologisme sofisticate.

OPINIA CITITORILOR