O minune de om (e bun la desert!) care raspandeste arome, care-si coloreaza proximitati-le cu pastelul combinatiilor sale culinare si care face manastirea un loc al impacarii cu semenii si cu lumea, in care iti doresti sa (iti) revii. Da, impacarea se poate face si prin masa de obste, prin „liturghia dupa liturghie”, prin comuniunea in jurul unui blid aburind. Mancarea calugareasca in sine, cat ar fi de buna ca gust, daca nu are o tara de ruga in spate, e doar o efemerida calorica. Rugaciunea, ca ingredient duhovnicesc, ii dezvolta partea nebanuita, o face „hrana vie”, o imbogateste sufleteste, o transforma in energie comunitara. Iar aici, parintele Efrem este stapanul acestei transformari, are know-how-ul respectivei tehnici culinar-duhovnicesti!

Admiratia pentru monahul Efrem – acest om harnic, talentat si smerit – mi-a crescut in mod vizibil pe masura ce l-am cunoscut, ce l-am descoperit. Dar, in mod particular, m-a surprins prin surasul bonom.  Prin implicarea directa la „coada cratitei”, prin varietatea propunerilor culinare. Prin simplitatea retetelor, prin costurile reduse de a obtine respectivele feluri de mancare, prin timpul de executie scazut.

OPINIA CITITORILOR