Un subiect modern de discutie il reprezinta, in zilele noastre, comunicarea. Se vorbeste despre cat de importanta este ea pentru stabilirea si mentinerea oricarei relatii, se fac cursuri de dezvoltare a competentei comunicative, se foloseste ca modalitate de abordare in practica psiho-pedagogica, iar, atunci cand ceva nu merge bine, tot comunicarea este de vina pentru ca nu a fost exploatata la maximum sau cu eficienta. Un proverb precum „Tacerea este de aur” isi pierde treptat valoa-rea, devenind doar un cliseu al carui singur scop ramane justifi-carea ignorantei sau a indiferentei.

Se mai vorbeste, in acelasi timp, despre cat de absurda este viata aceasta, pe parcursul careia se intampla multe lucruri care nu pot fi explicate sau care socheaza prin irationalitatea sau agresivitatea lor aparent gratuita. Constiinta noastra incear-ca atunci, pornind de la stimulii diversi oferiti cu generozitate de existenta, sa-si raspunda in mod clar si coerent la intrebari despre rostul omului in viata, despre cum si de ce trebuie sa traim, cand nasterea este primul pas spre moarte, intre cele doua puncte parand ca nu se mai intampla nimic din care sa se inchege o viata.

Avand in vedere cele doua aspecte importante ale vietii - comunicarea (vazuta ca o solutie) si absurdul (vazut ca o problema) - am ales ca punct de plecare pentru cartea de fata un domeniu in care cele doua dimensiuni se intersecteaza, si anume teatrul absurdului. A vorbi despre absurditatea vietii inseamna, dupa cum recunosc insisi dramaturgii ale caror personaje reprezinta centrul de interes al acestei analize, a comunica incomunicabilul sau a exprima inexprimabilul. A fi locutor sau interlocutor in teatrul absurdului reflecta dificul-tatea sarcinii asumate de creatorii pentru care lipsa de sens a vietii trebuie sa capete un inteles. Eugen Ionescu, Samuel Beckett si Harold Pinter sunt autorii asupra carora m-am oprit, in incercarea de a surprinde actul de comunicare dintre perso-najele din teatrul absurdului, act marcat de o viziune negativa asupra lumii. A vorbi despre nimic, a nu spune nimic sau a palavragi incontinuu, indiferent de reactiile starnite, sunt toate aspecte ale comunicarii despre absurd.

Opunandu-se rationalului, absurdul avea nevoie de o modalitate de prezentare noua, reflectata in dialogul atipic dintre locutorii si interlocutorii unui teatru antitraditional, gene-rat de o criza a cuvantului, fortat sa exprime o criza existen-tiala. Comunicarea nu mai este doar despre absurd, ci este ea insasi absurda, pentru ca isi pierde utilitatea prin banalizare, iar personajele raman doar voci care striga in neant,„concretizari” sonore ale unor stari existentiale negative. Cartea de fata este un raspuns la„chemarea” acestor voci, o incercare de comuni-care din partea unui„interlocutor” al teatrului absurdului.

Nr. de pagini: 210
Anul aparitiei: 2016