„Inteleg de ce Cele Zece Porunci sunt atat de clare si lipsite de ambiguitate: ele nu au fost redactate de o adunare”. Dincolo de ironie, aceasta gluma a omului de stat german Konrad Adenauer (1876-1967) surprinde prima impresie pe care o are oricine atunci cand se confrunta cu Decalogul, si anume stilul lapidar atat din punct de vedere material, cat si formal. Material, pentru ca Biblia nu ezita sa ne reaminteasca faptul ca aceste cuvinte au fost scrise pe cele doua placi de piatra gravate chiar de degetul lui Dumnezeu (Ex 31,18). Formal, pentru ca imperativele apodictice care alcatuiesc diferitele precepte sunt atat de esentiale, clare si explicite, incat nu exista loc de echivoc sau de scapare.Tocmai ca urmare a acestor calitati, poruncile au fost deseori privite cu spaima sau suparare. Pentru a da cateva exemple, sa ne gandim la istoricul oficial al Societatii lui Isus din secolul al XVII-lea, iezuitul Daniello Bartoli (1608-1685), care avertiza: „In acelasi pumn, al carui deget a sculptat Decalogul legii in tablete de piatra, Dumnezeu tinea un manunchi de fulgere”. Pe de alta parte, André Gide (1869-1951), scriitorul francez polemic cu originile sale crestine, in poemul sau in proza „Hrana pamanteasca” (1897), s-a dezlantuit impotriva poruncilor, reprosandu-le ca i-au „amortit sufletul”. In realitate, asa cum vom demonstra in aceste pagini, Decalogul, in ciuda aparentei sale stilistice, nu este o litanie monotona de interdictii.Sub povara negativului, a interdictiei amenintatoare, a conditionarii socioculturale, se afla proiectul unei umanitati morale si religioase care recunoaste misterul divin fara a-l modela pentru propria utilizare si consum; care respecta si venereaza transcendentul, care il descopera pe Dumnezeu ca persoana, care se angajeaza in societate in favoarea vietii, a casatoriei si a familiei, a libertatii, a demnitatii umane si a plenitudinii existentei pentru fiecare prin disponibilitatea bunurilor. In practica, Cele Zece Porunci sunt zece cuvinte de „nu” pronuntate in mod preliminar, pentru ca apoi sa fie transformate in zece „da” in existenta personala si sociala a omului.Desigur, este necesar – tocmai din cauza acestei deschideri care sta la baza fiecarei porunci – sa declinam in mod dinamic Decalogul, aplicandu-l la complexitatea experientei umane, la evolutia sa. Asa cum vom avea ocazia sa aratam, preceptele individuale nu sunt porunci cristalizate, ci cai de viata, calauze pe drumul existentei.Pentru multi, este poate doar o palida amintire „catehetica” a adolescentei, peste care s-a asternut valul uitarii si al nestatorniciei. Cu toate acestea, ea are inca o forta proprie, care se ramifica nu numai in impulsul moral religios, ci si in alegerile etice naturale. Adjectivul „natural” nu se refera atat de mult la un model ideal al naturii umane, ci Decalogul este, chiar daca pe o cale mai concreta si mai existentiala, un proiect de viata legat de universalitatea fiintei de barbat si femeie. Tocmai din acest motiv, majoritatea imperativelor Decalogului pot fi urmarite, in forme diferite, pana la Babilon sau Egipt, adica pana la alte civilizatii si culturi. Dar calitatea ultima a Decalogului ramane cea religioasa, si nu atat pentru ca se impune respectarea Sabatului ca expresie a cultului fata de propriul Dumnezeu, ci mai ales datorita primei porunci care este o alegere spirituala precisa si pentru cadrul general care este cel al legamantului dintre Israel si Domnul sau.In comentariul nostru, asadar, vom merge ca pe creasta, continuand sa tinem cont de dimensiunea religioasa a acestor porunci, chiar si atunci cand ele iau calea istoriei, a socialului si a eticii comune, dar ilustrand si energia universala pe care o contin, astfel incat sa fie un fel de stea polara pana si pe cerul „laic”, si un rasfat al prezentelor divine pentru multi agnostici sau atei.Cardinal Gianfranco Ravasi

OPINIA CITITORILOR