Sunt unii care, atunci cand un poet tipareste proza, cauta semnele poematicului, ale unui discurs liric originar din care vor fi provenit stilul, dar si substanta si modalitatile ei de explorare. Poezia nu ii e straina prozei, dar nici nu i se substituie si, cu atat mai putin, se supune unei relatii de tip cauza efect. Cand izbandeste estetic, prozatorul este altcineva decat poetul, nu-l repudiaza, ci il pune in conservare". Se intampla acest lucru, de la Eminescu, Arghezi, Blaga, pana la Mircea Cartarescu, Gabriel Chifu, Calin Vlasie, Adrian Alui Gheorghe si, iata, Gellu Dorian, in proza de fictiune si in aceea cu o apasata dimensiune a unei realitati recreate prin vis, cum este romanul Numele Tatalui. Tinta poeziei si prozei tiparite de Gellu Dorian dupa 1990 este starea distopica a oamenilor si a unei lumi dis-parute, unde se vor regasi „sarmanul" Dionis, Dionisie, victima a unei istorii agresive, dealurile Ipotestilor, alias Locunalt, dar si o rezervatie cu fond cultural maxim, salvandu-se de sub presiunea letala a (i)realitatii imediate si prin reactivarea energiilor ascunse ale fiintei interioare. Numele Tatalui este, altfel, portretul unei lumi apuse, reinventate prin visul naratorului fictiv ce-l readuce in prim-plan pe, in fond, eroul unei familii, poate cea mai tragica din istoria literaturii romane. Autorul, pe langa fictiunea in sine, aduce in paginile romanului sau multe detalii din viata acestuia, in asa fel ca fiecare cititor sa-si dea seama despre cine este vorba. 

IOAN HOLBAN

Pentru a putea recrea o istorie despre familia in sanul careia s-a nascut geniul poetic al literaturii romane, am dorit ca Numele Tatalui sa fie o distopie ce iese din norme, inramand actiunea intr-o realitate nu de mult apusa, in care destinul individual era la cheremul celor ce stapaneau totul.

OPINIA CITITORILOR