In aceasta calatorie in istoria filosofiei si a teologiei crestine, David Bradshaw (Universitatea din Kentucky, Catedra de Filosofie) demonstreaza ca unul dintre motivele principale ale Marii Schisme (1054) a fost intelegerea gresita de catre apuseni a conceptului aristotelic de energeia („lucrare, act, energie”). Crestinismul rasaritean a folosit limbajul filosofiei grecesti antice pentru a propovadui ca Dumnezeu este personal si ca omul poate participa la viata divina fara a-si pierde identitatea – doua adevaruri intru totul necunoscute lumii pagane. Apusul insa a inchis teologia Revelatiei intr-o temnita conceptuala.

Prin limitarea lui Dumnezeu la „fiinta in sine” (conform filosofiei neoplatonice, dar contrar traditiei apostolice), crestinismul apusean a dezvoltat o teologie sistematica lipsita de autenticitate, fundamentata pe un idol conceptual, nu pe Dumnezeul nehotarnicit si personal al Revelatiei Noului Testament. Teologia lui Augustin nu a ingaduit realizarea unei distinctii intre ceea ce este Dumnezeu in sine si ceea ce este El in actul de deschidere fata de creatie.

Pe de alta parte, Toma din Aquino nu a reusit sa indrepte erorile lui Augustin, insa Sfantul Grigorie Palama a formulat teologia energiilor divine in cadrul teologiei trinitare patristice, asigurand astfel coerenta
teologiei Bizantului cu cea a Parintilor capadocieni, cu invatatura Parintilor Apostolici si, implicit, cu revelatia Noului Testament. In cele din urma, autorul afirma posibilitatea ca teologia si gandirea intelectualista occidentala sa fi creat terenul fertil pentru Iluminism si roadele sale malefice: marele ideologii ale secolului XX si genocidele cauzate de acestea.