Despre teoria culorilor: partea didactica

A-l traduce pe Goethe nu inseamna nicidecum a-l trada. Sentimentul e cu totul altul. Nu mai e poate acel Goethe coplesitor din Faust, care reprezinta o piatra de incercare pe care putini traducatori si exegeti stiu si pot s-o poarte pe umeri, e un alt Goethe, mai apropiat de semeni, care incearca sa afle experimentand, incearca sa desluseasca taina Universului. In Faust, Goethe pare sa o fi aflat deja si lasa personajele sa vorbeasca despre ea de la inaltimi ametitoare, care ar da complexul propriilor limite oricarui muritor.

In Zur Farbenlehre/ Despre teoria culorilor, Goethe este el insusi nelamurit, desi face mereu pe atoatecunoscatorul. Si nedreptatea pe care i-o face lui Newton cu o usuratate copilareasca, greu de crezut pentru cititorul de secol al XXI-lea avizat din start, lasa in urma-i uluire si perplexitate, pentru ca dezvaluie trasaturi de caracter ale omului Goethe si-l coboara de pe piedestal. Desigur, s-ar putea spune ca o face pentru ca e convins de cele afirmate. Faptul ca problema in sine e una complexa si de rafinament o dovedeste si numarul destul de mare de exegeti care incearca, de multa vreme, sa-i dea dreptate fie lui Goethe, fie rivalului sau, fara sa fi reusit insa o totala clarificare.

RECEPTAREA Teoriei culorilor goetheene reprezinta, ca atare, un punct de sprijin obligatoriu pentru traducatorul hotarat sa-si imbogateasca aria culturala printr-o lucrare ca aceea la care ne referim.

Mihaela Zaharia 

OPINIA CITITORILOR