Conciliul de la Niceea

In iunie 2025 s-au implinit 1700 ani de la evenimentul considerat astazi de Biserici ca fiind primul conciliu ecumenic, in orasul Niceea (in prezent Iznik, Turcia). Acesta a reunit un mare numar de episcopi, proveniti din numeroase regiuni ale Imperiului Roman, mai ales din partea sa orientala, dar si cativa episcopi occidentali, la convocarea imparatului de atunci, Constantin. Cu ocazia acestei aniversari vor fi numeroase comemorari, fie ca este vorba despre colocvii, numere de reviste sau volume colective, precum si de celebrari religioase si mai ales ecumenice. Intr-adevar, acest prim conciliu este recunoscut de toate Bisericile si poate servi drept punte intre diversele confesiuni crestine, mai ales intre catolici si ortodocsi. Dar cum ii priveste pe cititorii de la inceputul acestui secol al XXI-lea un conciliu tinut in anul 325 in Asia Mica? Chiar daca articolele din acest volum nu raspund direct si explicit la aceasta intrebare, totusi o subinteleg si i se asociaza.

Imaginarul colectiv si eclezial a pastrat doua puncte principale ale conciliului: definitia unui simbol de credinta comun intregii Biserici, care formeaza inca trama Simbolului numit niceno-constantinopolitan, care inca mai este rostit astazi, precum si condamnarea unei erezii privitoare la Fiul si la Treime, asociata numelui lui Arius, preot alexandrin. Daca retinem doar aceste doua elemente, in lumina acestui prim conciliu, care ar putea fi perceput drept un model pentru toate celelalte care au urmat, o reuniune conciliara ar putea avea drept obiective principale definirea credintei si condamnarea deviatiilor sale, adica ereziile. Totusi, daca privim lucrurile mai de aproape, asa cum o fac mai multe articole din acest numar, care se apleaca asupra contextului istoric al conciliului, asupra desfasurarii sale si asupra textelor pe care le-a produs, asa cum este cazul articolului lui H. Pietras, nu in aceste chestiuni consta intreaga lucrare conciliara si poate nici macar esentialul ei.

Intr-adevar, disensiunile doctrinale sau mai degraba continutul lor nu sunt motivatia primara a imparatului de a convoca acest conciliu. Mai degraba, in centrul preocuparilor sale era unitatea Bisericii, manifestata prin unitatea calendarului liturgic – in special a celebrarii Pastelui – si prin preocuparea de a reduce schismele si diversele diviziuni din cadrul corpului eclezial. De asemenea, conciliul a cautat sa incurajeze dezvoltarea unor solutii consensuale la problemele disciplinare din cadrul Bisericii, prin canoanele care au fost elaborate acolo – paragrafe scurte ce reglementau in mod concret deciziile care trebuiau luate si modul de tratare a cazurilor recurente in diferite regiuni. Dezvoltarea unei formule comune de credinta a fost, de asemenea, unul dintre rezultatele acestei lucrari de unificare si conciliere, pentru a realiza concordia sub patronaj imperial. Constantin a cautat astfel sa-si indeplineasca rolul de pontifex maximus, supervizor al tuturor colegiilor prezbiterale ale diferitelor religii ale imperiului. Cu alte cuvinte, scopul principal al acestui prim conciliu a fost de a promova armonia si unitatea in cadrul Bisericii, nu prin impunerea unei decizii prestabilite sau predeterminate, ci prin aducerea ei la indeplinire prin adunarea si discutiile episcopilor.

Asa cum am spus, Conciliul de la Niceea este considerat primul conciliu ecumenic. Cu toate acestea, nu a fost prima intalnire a episcopilor din cadrul crestinismului timpuriu – modelul ei ramane intalnirea apostolica de la Ierusalim (Fap 15) – si nici neaparat cea mai extinsa sau universala. Mai mult, conciliul a fost urmat de-a lungul secolului al IV-lea de numeroase alte sinoade, multe dintre ele convocate de autoritatea imperiala, incluzand episcopi din toate partile imperiului si aproape toate emitand o marturisire de credinta. Este adevarat insa ca aceasta a fost prima intalnire sinodala majora dupa recunoasterea de catre Constantin a crestinismului ca religie pe deplin licita in imperiu in 313. Prin urmare, abia mai tarziu Conciliul de la Niceea a dobandit un loc preeminent si o pozitie de piatra de temelie, sau cel putin un inceput, in seria conciliilor. De asemenea, Simbolul sau de credinta nu a fost considerat imediat o referinta universala si necesara, asa cum vom vedea in articolul lui W. Kinzig, ci a fost consacrat abia dupa un lung parcurs. Mai mult, este recitat astazi intr-o forma in mare parte revizuita, cel putin in urma Conciliului de la Calcedon (451). Cu alte cuvinte, receptarea acestui prim conciliu evidentiaza clar rolul istoriei si al evolutiei istorice in constructia traditiei ecleziale. Aceasta traditie ia adesea forma unei priviri retrospective asupra unui trecut pe care il reciteste, il selecteaza si il organizeaza in lumina timpului sau si a realizarilor cresterii sale, sub miscarea Duhului Sfant.

Mai mult, aceasta aniversare ne aminteste importanta deliberarii comune intre liderii Bisericii pentru a decide impreuna nu numai asupra credintei Bisericii, ci si asupra functionarii acesteia. Aici gasim cele doua aspecte principale ale intalnirilor conciliare si, mai larg, ale intalnirilor sinodale si vedem cum opereaza aceasta sinodalitate, adusa in prim-plan in ultimii ani de Papa Francisc, dar manifestata si intr-un mod paradigmatic in timpul Conciliului al II-lea din Vatican, inclusiv in lucrarile sale. Intr-adevar, desi conciliul a fost convocat de imparat – ceea ce nu mai este de actualitate – si desi anumite teme au fost, de asemenea, plasate pe ordinea de zi a conciliului de catre persoana care l-a convocat (data Pastelui, reducerea schismelor), altele au aparut ca urmare a preocuparilor episcopilor prezenti si din convergenta nevoilor acestora. Vom reaminti in treacat ca termenii romani „sinod” si „conciliu” se refereau initial la acelasi lucru, si anume la adunarea a diferite persoane, primul provenind din grecescul synodos, cel de-al doilea din latina (concilium); termenul a dobandit un sens particular in vocabularul Bisericii pentru a desemna adunarea episcopilor si exista o tendinta de a specializa si mai mult termenul conciliu, pentru a desemna o intalnire de o importanta mai mare, printre altele, datorita unei convocari papale. Cei doi termeni insa desemneaza, in mod esential, acelasi lucru.

La finalul acestui volum, cititorul nostru, speram, va fi deprins o mai buna cunoastere a primului conciliu ecumenic, dar va fi si inteles insemnatatea sa pana in zilele noastre, precum si reflectiile pe care i le poate sugera despre viata Bisericii actuale si despre practica teologiei.

OPINIA CITITORILOR