Carnetele lui Albert Camus, cu notatii si insemnari aparent dezordonate, dar facute cu consecventa incepand de la 22 de ani si pana aproape de sfarsitul vietii, ofera o imagine cat se poate de vie, in niciun fel trucata, a evolutiei sale sufletesti si intelectuale, a demersului sau creator si, in acelasi timp, o cheie a secretului tariei sale de caracter, in ciuda fragilitatii fizice. Din perspectiva timpului, aceste notatii se dovedesc a fi tot atatea jaloane asternute pe drumul pe care s-a inscris Albert Camus atunci cand, „exilat din frumusetea fireasca” de o istorie vrajmasa, a inteles ca poetul trebuie sa devina in primul rand poet in actiune. Si, judecand dupa ceea ce considera el demn de retinut in scris, se pare ca misiunea i-a devenit mai lesne de indeplinit, pentru ca lui nimic din ceea ce este omenesc nu-i era strain. (Marina Vazaca)

„Sa sporesti fericirea unei vieti de om inseamna sa extinzi tragicul marturiei lui. Opera de arta (daca este o marturie) cu? adevarat tragica trebuie sa fie cea a unui om fericit. Pentru ca acea opera de arta va fi in intregime izvorata din moarte.” (Albert Camus)

„Problema este sa dobandesti maiestria de a trai (de a fi trait, mai degraba) care sa depaseasca maiestria de a scrie. Iar la sfarsit, marele artist este mai inainte de orice un mare traitor (intelegandu? se ca a trai, aici, inseamna si a gandi despre viata – inseamna chiar acest raport subtil dintre experienta si constientizarea ei).” (Albert Camus)

Traducere din limba franceza de Micaela Ghitescu

Editie ingrijita, cronologie si note de Marina Vazaca