Poezia Norei Iuga nu s-a schimbat aproape

deloc de la volumul de debut din 1968, Nu e

vina mea, si pana la cum plang parantezele ( 2016).

In linii mari. A castigat, cum era normal, in

finete si in gratie. A ramas la fel de reticenta

liric, sugrumand emotia, cum spune plastic unul

din numerosii comentatori recenti. Nu-mi dau

seama prin ce i-a cucerit Nora Iuga pe poetii

ultimei generatii, pentru care este Marea Doamna

a poeziei, iarasi cu expresia unuia dintre acestia.

Angela Marinescu, ea, si-a adaptat in mod vizibil

poezia mai noua standardelor douamiiste.

Nu si Nora Iuga, desi il admira, bunaoara, pe

junele Robert G. Elekes, pe coperta cartii de

debut a caruia a scris cateva cuvinte de pretuire.

Altceva decat o adiere dinspre Mircea Ivanescu,

existenta la amandoi, nimic nu pare a-i apropia.

Iubirile vizibile cu ochiul liber in poezia Norei

Iuga nu sunt si ale douamiistilor: nici Paul

Celan, nici Gellu Naum si dadaistii, nici

Arghezi din versurile copilaresti, nici, cu atat

mai putin, Emil Brumaru cu al sau Detectiv

Artur. Dincolo de asta, lirica Norei Iuga este

pudica, discreta, cerebrala, in gama minora,

sprijinita pe o cultura literara perfect asimilata.

Iarasi, nicio asemanare cu impudica, viscerala si

inculta, in majoritatea ei, poezie douamiista.

Intertextul e folosit de Nora Iuga cat se poate

de sugestiv, mai degraba ca la Cartarescu sau

Stratan decat ca la poetii generatiei actuale

(„auzi-l/ cum canta. decembre. si liliacul a

inflorit”).

Nicolae Manolescu

OPINIA CITITORILOR