Poesii, volumul II, Constantin George, Vicovia

Poesii, volumul II, Constantin George, Vicovia
Preț: 11,50 lei
Disponibilitate: stoc indisponibil
Editura:
Anul publicării: 2019
Categoria: Poezie

DESCRIERE

Pentru a nu fi risipiti de vesnicia trecutului, sau de maretia incomensurabila a viitorului, sau de betesugul auto-maririi pragmatice a eu-lui, a eu-lui umflat in pene multicolore chiar si in timpul caderii in dincolo de logos, trebuie sa avem curajul de a ne cere sa fim lasati sa umblam si in-afara noastra. Sa ne uitam la noi dintr-o parte. La „cunoaste-te pe tine insuti” dintr-o parte. Macar cu ocheanul rimei. Si inca nu oarecum, ci imbratisand stilul, adica pustiul. Si inca trambitand stelelor, sau ulmilor, sau fantanilor aceasta imbratisare cu stilul, care azi si acum este pustiul. Din asemenea principii poetice si metafizice se compune poezia lui Constantin George, poet roman auto exilat din frunza de verb romanesc in frunza de artar a Canadei. Cu aceste principii acest poet sobru, naiv de sobru, coplesit de sobrietate, coborat sobru direct din rimele anonime ale satului bacauan,  reuseste o noua punere in metoda a traditiei romanesti in noua poezie romaneasca. 

Cat de departe de egocentrismul feroce al lumii este sa-ti doresti sa uiti totul, fara incetare, sa transformi poezia in act de meditare a uitarii, in leac de anihilare a eu-lui, si inca „filtrand acest leac prin mustul de carne”? Ca sa raspundem la aceasta intrebare sa ascultam ce magie minunata, izvorata din adancul primordial al fiintei ne vesteste Constantin George in noul lui volum de poezii: sa uiti, sa uiti totul, asa de parca nimic din aceasta viata nu ti-a trecut prin fata, asa de parca nicio sabie nu ti-a sangerat obrazul, de parca nicio dorinta nu ti-a tulburat firea. Sa uiti totul, absolut totul, ca sa nu fii singur. Sa ramai doar cu licarul stelelor in ochi, cu ce va ramane din ochi, din privitul tacut al nemasuratului. Doar cu unduirea frunzelor-ulmilor, doar cu setea fantanii de apa, doar cu revolta apei impotriva adancimii fantanii. Sa uiti ca sa nu fii singur. Ce metafora frumoasa, ce vechime plastica romaneasca! Asa destin fiintial descoperim in poezia lui Constantin George. Asa tamaduire a omului de boala vietii propune poezia lui Constantin George - cu rime aburinde din „mustul de sange”,  cu tristetea ce calareste in voie, fara tinta, si maternul, si eternul: „Prin ierburi coboara steaua ta, atat de verde ca nu se mai vede”.

Boala cea mai grea a poeziei romanesti de la inceputul mileniului III este ruperea de traditie, de vechile rime ce intrau direct in sangele luptatorilor, de mandrele ritmuri ale frunzei, insetate si de starea ei de frunza uscata, scuturata si risipita de vant, de inaltatoarele metafore ce lasau pe om drumului ca si iarba campului. Constantin George, atat in prima carte de „Poezii”, cat si in aceasta a doua carte, se incumeta sa se inspire, in pofida modelor si a generatiilor, si chiar a revolutiilor, de la artele stramosesti. Iar pentru a pune rame moderne efortului sau de intrare in stravechea rima a neamului romanesc isi pune pe nas, sagalnic, uneori ca Blaga, alteori ca Bacovia, coscogea ochelari de-a lui Giuseppe Ungaretti. Asa descoperim in poezia lui stralucitoarele tristeti ale intrebarilor-versuri: Cum e sa dormi in bratele drumului... Invelit noaptea cu propriul tau sange... sau din limba sa faci o rascruce, „sfios razgandind pasii in alte directii”. 

„Invelit in propriul sange”, transformand limba in rascruce (de codri devorati de patimi, de orase gatuite de multiculturalism, de ape moarte de urbanism in care nu are loc romanitatea cea vie, rustica, cantatoare, imbracata in preacurate haine albe), „razgandind pasii” (de parca urmele ar ucide si inima, si mintea) din versurile lui Constantin George vine spre noi aceasta prevestire ingrozitoare -  pentru poeti, petrolisti, filosofi, agricultori, vacari, oieri, bancheri, prim-ministri, deputati vanduti intereselor straine, interese straine vandute deputatilor onesti, dar mai ales prevestire pentru oamenii simpli, oameni de la munte si de la vale, de la Cotroceni si din Lipscani, de peste tot din tarile romanesti: „Usurel, limba noastra o macina un cancer global...”. 

Or, in poezia lui Constantin George si umbra are umbra - „Argintul ochilor ce ma petrece si umbra tresarita a umbrelor de fum”. Si umbra umbrei care nu mai este si care parca nu mai are umbra, iata ca are umbra. Ea inspaimanta. Ea ucide. Dar tot ea imputerniceste fiinta, o tine in echilibrul cel vertical, inaltator. Fiindca rimele vechi clocotesc de forfota cea simpla si inalta a fiintarii. Fiindca versul ne supune stralucirii celei mai adanci: „Si cei care au murit ucid zeii, perfecta stare a degenerarii”. Adica: „cine mi te-a dat, acela vei fi; vei fi mirosul umbrelor mele, floare, drum de inaltare”. Pentru a fi, adica pentru a avea dreptul de a se numi rima, poezia romaneasca a secolului XXI este obligatг sa se uite cu drag si spre radacini, si spre solul din jurul radacinilor, si spre izvoarele care mustesc din piatra pentru a deveni floarea si „drum de inaltare”, si „perfecta stare a degenerarii”... Asa canta acest poet bacauan ratacitor acum prin Canada, si prin abisurile rupturilor de sine, si prin neputinta de a camufla disperarea cu versuri netede, potrivite cu auzul aplaudacilor de ieri, deveniti si lautarii curtilor de azi.

Sa ma liberez, sa ma liberati, nu in foc, ci in adanc... Dar cum sa ma liberez? Cine sa ma libereze? De care foc? In care adanc? Si oare exista vreo deosebire palpabila dintre foc si adanc?

Metafore vechi. Rime stravechi. Intrebari mereu primordiale.. De ce-au murit stramosii? Poate ne mai spun ceva, dar vorba lor suna in urechi nebune - au innebunit urechile noastre de atata amoralitate civica, de atata lipsa de cranguri, de atata pustiu de soare si luna, de atata intunecime eclectica. „M-am trezit pe dealuri, infurnicat si nemiscat de singur...”. Infurnicat e bine sa rezonezi cu iarba campului, cu rascrucea drumului, cu suisul ce coboara, „e bine pentru acel ce n-a scos un cuvant”, e bine pentru cel care se ne-misca in asceza tacerii, in vartejul ce urca, in promoroaca ce ucide, ca Brumarelul, dar si invesniceste, atunci cand omul ajunge la „pacea lui finala” (Doar timpul, Poesii, editura Vicovia, 2004).

Daca n-am fi nu s-ar mai opri izvorul si cine ar osebi baiat de fata, an de an si cat e lumea de lunga? Si cat de prea-lunga este vesnicia. E treaz adancul si vegheaza-n ceruri cu ochii limpezi si cuminti. Dincolo de metafore - ceas inscris in mahalaua inimii unde urla visul si noaptea...

Poezia lui Constantin George, izvoraste din glasul anonim al romanului traitor in micile sate de pe valea Bistritei, din apa rupta din munte si cer. Ea are aceasta uluitoare calitate de a reprezenta umanitatea la hotarul unde se pune punct umanitatii. Dincolo de ea mai au viata doar tacerile. Dincoace de ea se deschide drum pentru a fi doar cu tacerile, cu tacerile incordate pana la conditia de asceza totala. Poezia lui Constantin George, adaugata si disperarii de a straluci prin tristete, si alintarii tristetii cu mierea singuratatii, si tavalugului multicultural, care se ucide pe sine ucigand pe altii, nu este supusa regulilor strimte ale cercurilor si cerculetelor literare, nu depinde de cumetriile revistelor bucurestene sau a celor din binecuvantata provincie. Ea este revelata, simplu si benefic, pentru cel ce crede in rime. Fiindca rimele, mai ales rimele, rezoneaza cu „adancul ce vegheaza-n ceruri cu ochi limpezi si cuminti”. Ele ne dau toate sansele, dar absolut toate sansele, sa nu murim cu totul in bifurcarea de care nu putem scapa. Pentru cei vechi, inclusiv pentru cei care ne-au lasat cantecele cele batranesti, rima era identica cu sacrul, rima era cunoastere a sacrului prin actul mistic al descoperirii sacrului in fiece particica de sine, deci si de Cosmos. Rima vestea sacrul, rima ii ducea dorul. Atunci stilul era ruperea frunzei uscate de ram. Acum stilul este pustiul, ruperea fiintei de sacru, indaratnicia omului de fi stapan si peste Cosmos, si peste zei... Asa de frumos canta aceasta noua carte de poezii a lui Constantin George. Urma lasata de cealalta carte ar putea fi aceasta:

 

Sa lasam morile
Sa macine vantul,
Ispita ce vine si aluneca
Printre ganduri,
Un sarpe peste metereze.
Suna noaptea peste ore de ciuma,
Buzele tale se rup,
O rugaciune rasuna!
Doar un lucru mai ramane intreg,
Peste parada disperarii,
Un cer rasucit in adancuri.

Andrei Vartic

OPINIA CITITORILOR

Nu există opinii exprimate. Fii primul care comentează. scrie un review
Created in 0.070 sec
Acest site folosește cookie-uri pentru a permite plasarea de comenzi online, precum și pentru analiza traficului și a preferințelor vizitatorilor. Vă rugăm să alocați timpul necesar pentru a citi și a înțelege Politica de Cookie, Politica de Confidențialitate și Clauze și Condiții. Utilizarea în continuare a site-ului implică acceptarea acestor politici, clauze și condiții.