Pe zi ce trece imi dau seama ca Morometii - ultimul capitol nu este o carte. E altceva. E o chestie, o tarasenie cum spun silistenii, un text de sine statator aparut nu se stie cum in jurul unor uimiri si ganduri provocate de amintirile celor care cred ca l-au cunoscut candva pe Marin Preda. Initial, am vrut sa adun ultimele imagini si marturii ale lumii lui Moromete, dar nu mi-a iesit ce voiam. Initial, am vrut sa ma retrag si sa-i las pe altii sa vorbeasca, dar tare ma tem ca nu am facut decat sa ies si mai mult in evidenta, aparand neinspirat ca acel turist natang care strica un superb si irepetabil cadru de film, din graba, nestiinta sau neatentie.
Cu cat trece timpul, observ cu anume ciuda ca aceasta carte imi apartine tot mai putin, ca Morometii - ultimul capitol a inceput deja sa se scrie singura, adaugandu-si singura noi capitole, interviuri si marturii, fara niciun efort in plus; fara nicio vointa sau optiune special exprimata a autorului. Mai sunt inca multe de spus despre Marin Preda, despre intamplarile din viata lui. Meritul meu (atat cat poate fi el detectabil si validat de altii) este marunt si lipsit de stralucire - meritul de a-i fi dat un ritm, o turnura, un prim si necesar elan de pornire. Restul s-a petrecut aproape de la sine - intalnirile cu cei care l-au cunoscut, marturiile si regretele lor tardive, asternute in spontaneitatea unor ganduri de moment sau In randuri deja scrise. Recitind spusele si framantarile nostalgice ale unora si altora, sunt uimit perpetuu, redescoperind un Marin Preda total necunoscut chiar si pentru cei care i-au stat in preajma, in vremea cand incercau, pe cat posibil, sa nu-l incurce in preocupati unea lui de baza - scrisul adica si meditatia la cele ale omului; la slabiciunile si caderile lui; la faptele lui cand abjecte, cand inaltatoare prin credinta si speranta. Din toate paginile nou adaugate primei editii, retin o intrebare naucitoare prin simplitatea ei, intrebare pusa d~ doamna Dimisianu:. Sorine, poti sa-mi spui ce culoare aveau ochii lui Marin Preda?" N-am stiut ce sa raspund. Am ezitat, m-am foit, am cautat o scuza. Cand l-am sunat pe fiul cel mare al scriitorului, Nicolae, si l-am intrebat de culoarea ochilor tatalui sau, a dat si el din colt in colt ("Caprui, parca"), dupa care, cerand un moment de consultare prin telefon cu mama lui, a retractat elegant si cu o usoara siretenie morometiana:"Avea intr-adevar ochii verzi, dar, din cauza lentilelor groase, pareau mereu caprui". Da, Marin Preda avea ochii verzi, ochi frumosi, cu irizari opaline, dar nu oricui i-a fost dat sa observe acest amanunt tulburator in cumintenia lui. Cand Marin Preda te privea in ochi era un eveniment epocal. Pentru el privirea era chiar o poarta vie si concreta a sufletului - o poarta pe care a pazit-o strasnic, lasand-o deschisa doar de doua-trei ori marilor lui iubiri, marilor prezente feminine din viata sa.

Nr. de pagini: 242
Anul aparitiei: 2013

OPINIA CITITORILOR

Nu există opinii exprimate. Fii primul care comentează.

scrie un review