Fruntea lui Hamlet

 Ii citesc poezia lui Gábor Tompa pentru prima oara in limba romana. Pana acum, mi-a fost calauza traducand el insusi pe bucati de hartie, pe servetele zburatoare. Traducerea aceasta imi da senzatia ca este impecabila relatia cu toate palierele semantice si polifonia ideilor autorului. Poezia lui Gábor Tompa m-a coplesit prin intensitatea durerii. A suferintei. A neputintei. A privirii si observarii unui spectacol asupra caruia nu ai cum sa intervii. Vreodata. Niciodata. Si mintea este neputincioasa. Iar corpul, prizonier al tipatului nestrigat. Inghitit. Lumea din jur este intr-o ciudata alienare, prinsa intr-o minciuna ce nu are margini si frontiere. Dar cel mai aproape, cea mai sfasietoare imagine este prezenta mortii. A disparitiei. A neantului. Poezia aceasta a lui Gábor Tompa este ca documentul unui cronicar. Al timpului. Al vremurilor. Al propriului eu... desirat. Stapan pe fiecare cuvant. autorul pare ca face jonglerii cu viata, cu mii de imagini invartite de un caleidoscop, cu sensurile, cu sensul ei profund, intorcand fata de la prabusirea fiintei pe pamant si in nemurire.  MARINA CONSTANTINESCU

OPINIA CITITORILOR